Emil Cioran - Lacrimi și sfinți


"Viața are ceva din isteria unui sfârșit de primăvară. Un sicriu spânzurat de stele, o virginitate putredă, un viciu floral. Amestecul acesta de cimitir și paradis." 
Lacrimi și sfinți

Luigi Pirandello - Caietele lui Serafino Gubbio


"Nimeni nu mai are timpul sau capacitatea de a se opri un moment pentru a se gândi dacă ceea ce vede că fac alți oameni, ceea ce face el însuși, chiar este bine, chiar este ceea ce îi poate aduce acea siguranță absolută, certitudine în care omul își poate găsi liniștea, pacea. Odihna care ne este dată după toată agitația și amețeala zilei este împovărată cu griji, este atât de buimacă și înăbușită încât nu mai putem smulge nici măcar un moment în care să gândim. Cu o mână ne sprijinim capul și cu cealaltă facem un gest ca de om beat. 
– Trebuie să ne mai și distrăm puțin! 
Da. Cu mult mai obositoare și mai complicate decât munca noastră ni se par distracțiile ce ne sunt oferite; din moment ce din odihna noastră nu extragem nimic altceva în afară de o oboseală și mai mare." Caietele lui Serafino Gubbio, operator

Ernesto Sabato - Tunelul


"Mă întreb de ce trebuie să fie reali­tatea atât de simplă? Viaţa mi-a dovedit că, dimpotrivă, niciodată nu-i simplă şi chiar atunci când o situaţie ţi se pare uluitor de clară, când crezi că se sprijină pe ceva simplu de tot, descoperi, dedesubt, mobile foarte com­plexe. Un exemplu foarte comun: lumea care dă bani cerşetorilor. Se spune despre ea că-i mai generoasă şi mai bună decât cea care nu dă. Îmi permit să tratez cu tot dispreţul această teorie. Fiecare ştie că viaţa unui cerşetor (a unui cerşetor adevărat) nu-i asigurată cu zece centavos sau cu o bucăţică de pâine: e asigurată doar viaţa psihologică a celui ce-şi cumpără în acest fel, pe nimica toată, liniştea sufletească şi titlul de om generos. Gândiţi-vă cât de meschină e această lume care nu se hotărăşte să cheltuiască mai mult de zece cen­tavos pe zi pentru a-şi putea asigura liniştea sufletească şi ideea reconfortantă şi vanitoasă de bunătate. De câtă puritate morală şi de cât curaj e nevoie pentru a purta povara mizeriei umane, fără această ipocrită (şi cămătărească) filantropie!..."
Tunelul

Oscar Wilde - Milionarul model


"Dacă nu ai dare de mână, atunci nu are nici un sens să fii încântător. Farmecul este privilegiul bogaților, și nu ocupația celor fără un loc de muncă. Săracul trebuie să fie pragmatic și prozaic. E mai înțelept să ai un venit constant, decât să fii fascinant."
Milionarul model


Jerome K. Jerome - Gândurile trândave...


"Este imposibil să te bucuri cu adevărat de trândăveală dacă nu ai multe lucruri de făcut. Nu există nici o plăcere în a nu face nimic atunci când chiar nu ai nimic de făcut. În astfel de cazuri, pierderea timpului este doar o ocupație, una chiar obositoare. Trândăvia, precum săruturile, trebuie furată pentru a fi plăcută." 

Gândurile trândave ale unui tip trândav

Milan Kundera - Cartea Râsului și a Uitării


"În februarie 1948, conducătorul comunist Klement Gottwald apărea în balconul unui palat baroc din Praga pentru a le ţine un discurs sutelor de mii de cetăţeni adunaţi în Piata Oraşului Vechi. Era momentul unei mari cotituri în istoria Cehiei. Un moment fatidic, cum nu întîlnim decît unul sau două într-un mileniu. Gottwald apărea flancat de tovarăşii săi, în imediata-i apropiere aflându-se Clementis. Ningea, se lăsase frigul şi Gottwald avea capul descoperit. Grijuliu, Clementis şi-a scos căciula de blană şi a pus-o pe capul lui Gottwald. Secţia de propagandă a reprodus în sute de mii de exemplare fotografia balconului din care Gottwald, cu căciula de blană pe cap, înconjurat de tovarăşii săi, se adresează poporului. Pe acest balcon a început istoria Cehiei comuniste. Orice copil cunoştea această fotografie pe care o vedea în manualele şcolare, pe afişe sau în muzee. Patru ani mai tîrziu, Clementis a fost acuzat de trădare şi spânzurat. Secţia de propagandă l-a șters imediat din istorie şi, bineînţeles, din toate fotografiile. De atunci, Gottwald apare singur pe balcon. Acolo unde odinioară se afla Clementis, nu se mai vede decît zidul golaş al palatului baroc. Din Clementis n-a mai rămas decât căciula de blană pe capul lui Gottwald." 
Cartea Râsului și a Uitării

Aldous Huxley - Două sau trei grații


"Cuvântul pisălog are o etimologie îndoielnică. Unii oameni, care sunt cunoscători în materie, afir­mă că acest cuvânt ar deriva de la verbul care ex­primă noţiunea de a zdrobi, de a pătrunde — prin stăruinţa loviturilor continue. Un pisălog este in­dividul care încearcă să pătrundă dincolo prin gân­durile cuiva, ca prin ceva materializat, cel care‑ţi răscoleşte neostenit îndelunga răbdare, căutând să răzbească prin straturile de voită surzenie, lipsă de atenţie şi căutată indiferenţă politicoasă, cu care zadarnic încerci să te aperi, căci el te pisează mereu şi neostenit, până când reuşeşte să pătrundă în intimitatea fiinţei tale. 
Sunt însă şi alţi cunos­cători în materie care afirmă că acest cuvânt de­rivă de la franţuzescul bourrer, a înfunda, a îndopa, a sătura. Dacă această derivaţie ar fi co­rectă, atunci pisălogul este cel care te îndoapă cu peroraţiile lui greoaie şi plicticoase, care caută să‑ţi bage cu sila pe gât personalitatea lui, ca pe nişte bulgări de seu pe care esofagul refuză să le înghită. Cu alte cuvinte te îndoapă, iar tu — ca să întrebuinţăm o metaforă intrată în domeniul public, începi să te saturi de el. Sunt gata să primesc ambele explicaţii ca fiind corecte, deoarece pisălogii nu numai că te pisează, dar te şi îndoapă. Sunt exact ca burghiile dentiştilor, dar în acelaşi timp şi ca baliga de grajd." 

Două sau trei grații

George Orwell - 1984


"Ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor Utopii hedonistice cretine pe care și le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare și ești călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecționa, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puțin omenoasă. În lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizații pretindeau că sunt întemeiate pe iubire și dreptate. Civilizația noastră are la temelie ura. În lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful și auto-flagelarea. Vom avea grijă să le distruem pe toate celelalte."
1984

Ilf și Petrov - Vițelul de aur


"Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le‑au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au sta­bilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare. Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii. 
Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inven­tat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să‑i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar tro­tuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun." 
Vițelul de aur

Ray Bradbury - Fahrenheit 451


"Era o plăcere să dea foc. Era o plăcere ieşită din comun să vadă cum obiectele se mistuie în flăcări, să le vadă cum se înnegresc şi cum se schimbă. Să stea cu degetele încleştate pe montura de alamă a uriaşului piton care scuipa petrol ca un venin asupra lumii, să-şi simtă sîngele zvâcnind în tâmple, în timp ce mâinile lui, ca cele ale unui fantastic dirijor, conduceau toate simfoniile flăcărilor, nimicind prin foc rămăşiţele şi ruinele carbonizate ale istoriei... Mai presus de orice, îşi dorea ― la fel ca în vechea glumă ― să împingă o nalbă, cu un băţ, în vîlvătaie, în timp ce cărţile cu paginile, fâlfâind ca nişte aripi de porumbel, mureau pe verandă şi pe pajiştea din faţa casei. În timp ce cărţile săreau în sus în vârtejuri de scântei, scrumul lor fiind purtat departe de vântul pe care incendiul îl preschimba într-un nor întunecat."
Fahrenheit 451

Martin Page – M-am hotarat sa devin prost


"Există o cenzură împotriva sinuciderii. Politică, religioasă, socială, chiar şi naturală, căci doamnei Naturi nu-i place ca cineva să-şi aroge drepturi în privinţa ei, vrea să ne ţină în lesă până la capăt, vrea să hotărască în locul nostru. Cine hotărăşte moartea oamenilor? Am delegat aceas­tă libertate supremă bolii, accidentelor, crimei. Asta se numeşte hazard. Însă e fals. Acest hazard este voinţa subtilă a societăţii care încet-încet ne otrăveşte prin poluare, ne masacrează prin răz­boaie şi accidente... Societatea hotărăşte astfel data morţii noastre prin calitatea alimentaţiei, periculozitatea ambientului cotidian, a condi­ţiilor noastre de muncă şi de viaţă. Noi nu ale­gem să trăim, nu ne alegem limba, ţara, epoca, gusturile, nu ne alegem viaţa. Singura libertate este moartea; a fi liber înseamnă să mori." 

M-am hotărât să devin prost

Charles Baudelaire - Metamorfozele vampirului



Femeia lângă mine se zvârcolea sălbatec
Asemeni unui șarpe zvârlit pe un jăratec
Și frământându-și sânii molatec și barbar
Cu gura ei de fragă rosti dulceag și rar:
- "Am buze moi și-n ele am tainica știință
De-a pierde-n orice clipă, pe-un pat, o conștiință.
Adorm orice durere pe sânii mei zglobii.
Bătrânii vin la mine cu zâmbet de copii.
Și pentru-acela care mă vede-o dată goală
Sunt cer, sunt soare, lună și liniște astrală!
În voluptăți atâta de pricepută sunt
Când pe-un bărbat în brațe îl strâng și îl frământ
Sau când îmi dărui sânii să-i muște și să-i sugă,
Timidă sau lascivă, puternică sau slugă,
Că-n patul care geme de-ncolăciri feline
Toți îngerii nevolnci s-ar pierde pentru mine!"


Când din ciolane vlaga și măduva mi-a stors
Iar eu cu lenevie spre dânsa m-am întors
Să-i dau o sărutare de dragoste, zării
Doar un burduf cu pântec umflat de murdării!
O clipă-am închis ochii cuprins de-o spaimă mare,
Și când i-am deschis iarăși spre zările solare,
În locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte,
Stătea-mbibat de sânge, puternic și scârbos,
Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte
Scoțând din ele-un sunet scrâșnit și fioros,
Un scârțâit de tablă strident, ca de morișcă
Pe care vântul, iarna, în nopți pustii o mișcă.

Florile răului