Eu nu sunt Charlie. Je suis Charlot!


Între a muri de râs și a muri din cauza râsului este o distanță colosală, atât de mare încât ar putea fi măsurată cu ușurință în ani lumină. Tragedia se petrece atunci când cele două extreme sunt aduse laolaltă ca printr-o gaură de vierme, când timpul și spațiul nu sunt numai curbate ci și înecate într-un ocean al deznădejdii, al neputinței, al fricii fără de seamăn față de semenii noștri. Desigur, nimeni nu ar trebui să moară pentru o glumă, indiferent cât de mult teribilism tomnatic zace în măruntaiele sale... o culme a evidenței demnă de a fi repetată cu fiecare ocazie. Însă problema lumii de azi, boala începutului de secol dacă îi putem spune astfel se reduce la un amănunt aparent banal: glumele nu mai sunt văzute ca atare. Simțul umorului de nenumărate ori a fost în totalitate extirpat, iar în schimb a fost inoculată ură, intoleranță și incapacitate de a percepe nuanțele realității.


Civilizația occidentală are prostul obicei de a se comporta ca un adolescent proaspăt intrat în vacanța de vară și, deopotrivă, în călduri, are tendința de a aluneca pe nesimțite înspre decolteul voluptos al falsului sentiment de siguranță, de aceea și impactul resimțit este cu atât mai mare în momentele de disperare dusă la paroxism. De departe, are alonja unui boxer ce primește lovituri în cap cu nemiluita, este băgat în corzi și trimis la podea, ca de fiecare dată să se ridice cu o expresie tâmpă pe chip, fără să realizeze ce i se întâmplă.

De o sută de ani, Occidentul trăiește între iluzie și deziluzie, un veac de speranțe neîmplinite și promisiuni deșarte, o neîncetată orbecăire printr-o ceață binevoitoare. A intrat în primul război mondial (nici un război nu merită majuscule) cu zâmbetul pe buze și fluierând cântece vesele, fără să aibă habar că va pune bazele unei industrii a morții generalizate, a îmbrățișat ideologii perverse pentru a constata mult prea târziu efectele devastatoare ale acestora, a trecut printr-un nou război încins, apoi încă unul rece, dar nu mai puțin primejdios, minunându-se cum de a rezistat tentației de a arunca totul în aer și a lăsa pământul drept moștenire gândacilor de bucătărie. Aflat în luptă cu terorismul, răfuindu-se cu dușmani invizibili, infiltrați cu succes și activați la comandă, nu pare a fi capabil să înțeleagă un lucru: a ajuns să culeagă ce a semănat secole de-a rândul, în cele din urmă recolta a dat în pârg și e gata să explodeze.



Multiplicarea mesajului îndoliat Je suis Charlie nu presupune nicidecum asumarea unui tip de discurs fără doar și poate ofensator, propagat în cercuri mai mult sau mai puțin restrânse; nu înseamnă în nici un fel acceptarea unei politici premeditate de instigare împotriva unui mod de a fi și a gândi, a unei întregi culturi. Da, libertatea de exprimare este un drept câștigat după lupte îndelungate care au făcut să curgă multe lacrimi și mult sânge, libertatea de exprimare nu se negociază, iar această afirmație ar trebui de asemenea să fie cât mai clară pentru oricine. Așa cum cenzura este blamabilă, la fel și autocenzura născută din teroare nu e deloc de dorit. Dar, un mare dar, în momentul constituirii unui mesaj este necesar ca un factor intern și nu extern să intervină, mai ales când vine vorba de chestiuni sensibile, un simț al echilibrului să se activeze, precum și unul al propriului ridicol. Aceasta nu se cheamă autocenzură ci ține la urma urmei de bunul simț, iar folosirea pamfletului, a satirei nu reprezintă o scuză, ci doar un subtrefugiu.



Umoriștii de la Charlie Hebdo nu au înțeles că mai există și alt tip de a face umor, că nu e cazul să provoci pentru a crește tirajul. Calitatea de jurnalist sau de artist te obligă doar să răspunzi provocărilor, să tragi semnale de alarmă în folosul societății. Ei nu au învățat lecția servită magistral de un alt Charlie, Charlie Chaplin, creatorul nemuritorului Charlot, cel mai cunoscut reprezentant al cinematografului mut, care, cu puțin timp înainte ca tăvălugul nazist să se răsfrângă asupra lumii, a dat glas în filmul Marele Dictator unuia dintre cele mai impresionante îndemnuri pacifiste, demonstrând, într-adevăr, că arta poate fi mai tare decât sabia. Datorită celor exprimate și nu numai, eu nu sunt Charlie, nu pot și nici nu vreau să fiu Charlie, în schimb am fost, sunt și voi rămâne Charlot, la orice oră din zi sau noapte.





Gabriel Baldovin spunea...

dilema asta depaseste cu mult tema conflictului dintre libertatea de expresie si demnitatea religioasa. Ea vizeaza o realitate mult mai crunta, cea a migratiei economice despre care am scris detaliat aici: http://baldovinconcept.blogspot.ro/2015/01/emigratia-si-problemele-sociale-ce.html